Poezie și iarnă


Colaj de versuri, Nichita Stănescu
povesti-de-iarna
Cantec de iarna
Esti atat de frumoasa, iarna!
Campul intins pe spate, langa orizont,
si copacii opriti, din fuga crivatului…
Imi tremura narile
si nici o mireasma,
si nici o boare,
doar mirosul indepartat, de gheata,
al sorilor.
Ce limpezi sunt mainile tale, iarna!
Si nu trece nimeni
doar sorii albi se rotesc linistit, idolatru
si gandul creste-n cercuri
sonorizind copacii
cate doi,
cate patru.
Peisaj de iarna
O vreme de argint masiv
pe-alocuri innegrit de vreme,
tintat cu sori, metalic tiv,
la orizont scrasneste, geme
Copacii de argint, tacand,
din crengile de-argint, oprite,
nemailovind, nemaisunand
nici ore-ovale nici clipite
par, cum ii intalnesti, asa,
explozii impietrite, surde,
care-au tasnit spre cer candva,
din arhebuze si din durde
Dar eu bat campul iernii, greu
cu pasii de-argint ii sun argintul
O, fericit auzul meu!
Ecoul bate-n jur argintul
si-o clipa daca m-as opri
s-ar prabusi, de-argint, o clipa.
Si peste camp s-ar auzi
tintatul brau de-argint cum tipa!
Iarna
Decembrie
Vine-o pasare si coase
in fuioare de matase
ale norilor atlase
de tari lungi si lunecoase…
Vine-o fata si descoase
tot ce pasarea lucrase
si cu genele-i lucioase
ninge flori de nea frumoase
si-apoi le preschimba in raze
argintand carari si case…
Fulgul de zapada
Iarna ninge cu ochi mari
Peste codri seculari
Cand coboara lin si mandru
Cu argint lucind pamantul
Fulgul de zapada este
Ochiul apei din poveste,
Ce se vede uneori
Cand coboara lin din nori.
Fulgul de zapada stie
Ca el este o bucurie.
Iarna, cand cu ochii mari
Ninge-n codri seculari.
Visul unei nopti de iarna
Aparea in stele dintate
chipul tau de atunci, numai contur.
Noptile mele, in noptile mele.
Stam lungit pe zapada, privirea
imi hoinarea printre cetini, in jur,
si nu mi-era frig. Dimpotriva,
abuream tot ca o paine alba.
Stelele ma priveau curioase.
O, tu, carne a mea, visatoare,
o, voi, fosforescentelor oase!
Tot viitorul calatorea, calatorea,
de sus, de sub norii cei nevazuti,
pe fulgii cei albi, caci ningea,
dragostea mea i-apasa, apasa,
si ei mi se topeau in rasuflare.
Pan la genunchi mi s-ar fi scufundat piciorul,
daca-as fi vrut sa calc peste gheata,
pana la cot mi-ar fi intrat mana,
de-as fi voit sa ma sprijin mai bine
de trunchiul bradului de langa mine.
Dar eu abuream trantit in zapada
ce se topea, mi se topea sub trup.
Apoi se topea pamantul si piatra,
si m-as fi agatat de cer,
dar mi-era teama ca-l rup.
Astfel ajungeam in fundul pamantului
taind, cu trupul, un con de vulcan.
Stelele, capete fara trupuri,
ma iubeau, lunecand simultan
pe-o secunda cat ora, pe-o ora de-un an.
E iarna, si eu stau intins, pe sub cetini,
si miezul de lava il iau si il pun
sub crestet, si tot nu adorm.
Si, intruna,
din mine spre tine rasar si apun.